Producţie video

În primii doi ani de facultate (jurnalism la Universitatea Bucureşti) am făcut iniţierea în televiziune cu video-recordere de uz casnic şi cu camere de filmat amintiri de familie, nu jurnale de ştiri. Acurateţea tăieturilor de montaj avea mai multe în comun cu loteria decât cu producţia video profesională. În anul trei, când laboratorul a primit o donaţie de echipamente profesionale, ne-am mutat brusc la bordul navetei Entreprise. Playere şi recorder cu “jog” şi “shuttle”, monitoare de control profesionale, cameră de filmat cu microfoane adevărate, sunet pe mai multe canale, obiectiv cu baionetă, trepied adevărat, lumini, tot tacâmul.

Plus un calculator. La care, în prima jumătate de an, se stătea la coadă pentru Solitaire sau Minesweeper. Nu avea CD-ROM, doar unitate de dischete de 3,5, Windows-ul era la generaţia 3.1. Dar care calculator ascundea un mic monstru, pe care l-am descoperit în anul patru, când mă pregăteam pentru lucrarea de diplomă. Scotocind prin cutiile de echipamente din laborator am dat peste un manual gros, cu titlul Video Machine. L-am luat la puricat şi am intrat practic într-o nouă lume, cea a montajului pe calculator.

După facultate am intrat la un curs de film documentar, unde am făcut cunoştinţă cu Avid Media Composer – un sistem de editare computerizată achiziţionat în cadrul cursului şi instalat la (pe atunci) Academia de Teatru şi Film din Bucureşti. Cei de la Avid n-au trimis doar un echipament (care valora acea vreme cam 100.000 de dolari, surclasat acum cu uşurinţă de cel mai ieftin calculator pe care-l găsiţi în magazine), ci şi un specialist care a stat timp de o săptămână de dimineaţa până seara şi ne-a arătat ce şi cum se poate face cu Media Composer. A fost o a doua revelaţie, completată de faptul că lângă mine descifra alfabetul montajului pe calculator Mircea Ciocâltei, un om pentru care limbajul decupajului cinematografic avea puţine secrete (Moromeţii, Asfalt Tango, etc) şi de la care m-am străduit să “fur meserie”.

Ne-a fost profesor la acest curs de film documentar Laurenţiu Calciu, profesor de matematică reprofilat pe cinematografie la celebra şcoală The National Film and Television School (NFTS) din Londra, unde s-a specializat pe filme documentare observaţionale, (“direct cinema”, “fly on the wall”) şi pe care ni l-a prezentat nouă ma departe. A fost momentul decisiv al desprinderii mele de jurnalismul din facultate (care, la rândul lui, era în conflict făţiş cu ce se întâmpla în presa reală). Am lucrat apoi la montajul multor filme de-ale lui Laurenţiu (Mămăliga de aşteaptă, filme despre comunităţi de ţigani făcute în cadrul diverselor proiecte PHARE, Cutremurul a trecut prin noi, etc).

Filmul documentar observaţional este unul puţin gustat în România. Nici în alte ţări nu adună audienţe semnificative, dar şi-a consolidat, de-a lungul timpului, o nişă. Încercând să influenţeze cât mai puţin evenimentele, personajele pe care le filmează, realizatorul de film observaţional foloseşte mijloace cât mai reduse. Filmează fără trepied, fără lumini ajutătoare, cu o cameră de filmat cât mai puţin intimidantă. De multe ori fără sunetist, pentru a micşora echipa de filmare. Montajul se limitează la simple tăieturi şi păstrează cronologia reală. Este evitat pe cât posibil comentariul “din off” pentru a limita intervenţiile din afara universului prezentat.

Rezultatul este un gen de film greu de vizionat. Pentru ochiul antrenat cu imaginile perfect compuse şi super stabilizate ale producţiilor de tip Hollywood, pentru creierul obişnuit să primească explicaţii prin cometarii din off învăluite în muzică, experienţa vizionării unui film observaţional poate fi dureroasă. Imagini prea mişcate, sunet natural care zgârie urechea, cadre nesfârşite în care nu se întâmplă nimic.

Pentru spectatorul deschis la nou, dezamăgit de superficialitatea inerentă produsului destinat consumului de masă, experienţa poate fi revelatorie. Stângăciile tehnice sunt preţul plătit pentru autenticitate, pentru o cunoaştere care trece dincolo de suprafaţa lucrurilor. Filmul observaţional cere spectatorului atenţie, participare afectivă. Oferă, la schimb, acces la o realitate mai profundă, la o lume mai complexă. Oferă deschidere spre personaje şi felii de viaţă reală, antrenează spiritul empatic care ne ajută să fim oameni mai buni.

De când am intrat în lumea filmului observaţional mi-e tot mai greu să mă uit la programele obişnuite de televizor. Îmi sar în ochi falsitatea, superficialitatea, senzaţionalul ieftin, îmi stă în gât prezumţia de idioţenie a consumatorului de la care pleacă aproape orice produs audio-vizual pe care-l difuzează televiziunile. Am devenit alergic la publicitate – chiar şi cele mai rafinate spoturi mă calcă pe nervi, ştiind că în spatele ideilor frumoase, poveştilor emoţionante, se ascund planuri de vânzări, creşteri ale marjei de profit, şamd.

Vestea bună ar fi că producţia video este tot mai accesibilă. Cu un calculator obişnuit, cu o cameră de fotografiat suficient de recentă şi rezonabil de scumpă poţi face chestii pe care industria cinematografica nici nu le visa în urmă cu zece ani. Cum ar fi imaginile astea, filmate de pe o bicicletă în timpul unei vacanţe în Lefkada, Grecia.

Leave a Reply

Your email address will not be published.