Am fost un pasionat de peisaj cu mult înainte să mă preocupe fotografia. Aş zice mai degrabă că am ajuns să fac fotografii ca rezultat al dorinţei de a reda, cumva, smerenia care te încearcă în faţa măreţiei naturii.
La început am făcut diapozitive. Mărite pe perete, în atmosfera întunecată a serilor de proiecţie, diapozitivele te duc rezonabil de aproape de senzaţia golului în stomac pe care o simţi când ajungi, de exemplu, pe muchia Sorica, deasupra Auzugii şi vezi abruptul estic al Bucegilor ocupându-ţi abuziv tot câmpul vizual.
Aparatul de proiecţie stă astăzi ascuns în vreun dulap (nu mă întrebaţi care). Albumul de poze “de portofoliu” la care am lucrat luni în şir acum vreo opt ani zace şi el, nedesfăcut de ani de zile (măcar pe el ştiu unde l-aş găsi). Acum totul se întâmplă în faţa ecranului calculatorului, unde e mult mai complicat să vezi, să simţi cu adevărat măreţia unui loc.
Am trecut şi eu, ca orice fotograf, cred, prin faza apusurilor de soare la malul mării, a dimineţilor ceţoase, a crepusculelor cu ceruri sângerii. Îmi plac şi acum, dar să le văd cu ochii mei, nu să le fotografiez. Toată lumea le fotografiază – de ce să mă mai obosesc şi eu? În plus, sunt imagini etern repetabile. Ai pierdut răsăritul astăzi? Vino mâine. Ai ratat prima brumă de zăpadă peste frunzele galbene încă atârnate de crengile copacilor? Răbdare până la anul, şi se rezolvă.
Am deviat, astfel, spre un gen mai abstract. Încadraturi aproape exclusiv strânse, compoziţii simple, geometrice, care scot bucăţi de realitate din contextul lor firesc şi le reaşează în configuraţii noi. Cu semnificaţii noi, dar prin care transpar, totuşi, sensurile originale.
