Ne adunăm acasă, la Sibiu, la fiecare început de noiembrie şi rareori ne bucurăm de vreme frumoasă. De obicei e noros, toamnă în faza ei melancolic-sumbră. E suficient de frig cât să fie neplăcut, suficient de cald să nu fie zăpadă, suficient de ud să fie totul noroios. Vreme ideală pentru fotografii profunde, filozofice, grele. Că doar poze bune cu lumină frumoasă poate face oricine.
Anul ăsta, surpriză. În octombrie ne-a invadat toamna udă şi zăludă. Noiembrie, însă, a făcut schimb de roluri cu octombrie: vremea a fost frumoasă, caldă, uscată. Am lăsat (din nou) fotografia conceptuală pentru altă dată şi am plecat la plimbare prin Munţii Cindrelului, lângă Păltiniş, să ne bucurăm de lumina de toamnă. Am şi pozat, că doar era lumina bună.
Ca să nu mă fure prea mult peisajul, totuşi, am luat doar obiectivul de 50mm şi l-am fixat la 1.4, încercând să arăt fără să arăt, să spun fără să spun.
Ce a ieşit vedeţi şi voi. Dacă ar fi să mă autoanalizez, aş zice că se vede ochiul (de)format al designerului şi înclinaţia(obsesia) spre albastru. Ochiul mai agil va putea constata valoarea documentară a ultimei fotografii din serie: a fost prima tură la munte în care Alex a mers mai mult pe jos decât în spinarea altora. La mai multe! (strigă cocoaşa ostenită a eroicului, dar cam îmbătrânitului tată).
