Agitaţie mare la grădiniţă. De două ori mai mulţi adulţi decât copii. Părinţi, bunici, prieteni – cu toţii freamătă în aşteptarea lui Moş Crăciun şi a colindelor cu care, se speră, vor fi dezlegate baierele sacului cu cadouri.
Am luat cu mine aparatul de fotografiat cam cu jumătate de gură. Pe de o parte la astfel de evenimente numărul de camere video şi de aparate foto e la paritate cu numărul de adulţi. Chiar mai trebuie unul în plus? Pe de altă parte, fotografiile de la serbare sunt imaginile alea pe care vor toţi părinţii să ţi le arate în timp ce tu trebuie să mimezi cât mai convingător încântarea. Totuşi, prima serbare pentru Alex, fetiţa mea… Parcă nu poţi să laşi aşa un eveniment să treacă fără vreo poză. Lui Alex i-ar păsa cel mai puţin, nouă, părinţilor, ne-ar fi relativ uşor fără. Cu bunicii, însă, nu ştiu cum am scoate-o la capăt fără mărturii de la prima întâlnire cu Moş Crăciun.
Sosiţi la marele eveniment printre ultimii, nu am mai prins locuri decât pe jos, pe covor. Practic pe “scenă”. Tot e bine, mi-am zis, că sunt aproape de subiect. Bucurie de scurtă durată, pentru că între mine şi trupa de copii a apărut o mămică venită să-şi liniştească pruncul pentru care emoţia scenei tocmai se dovedise prea mult. Astfel că, pentru a vedea ceva, a trebuit să-mi descopăr abilităţi de contorsionist şi să le amestec cu la fel de nebănuite tehnici de echilibristică în genunchi. Aveam impresia clară că dacă mai încerc să fac şi poze, voi deveni subiectul principal într-un mic număr de circ. Ori noi eram acolo din alte motive…
Şi totuşi… întâmplarea a făcut ca Moş Crăciun să se aşeze foarte aproape de mine, astfel că am putut urmări de foarte aproape reacţia copiilor. Care copii erau mult prea furaţi de personajul cu barbă albă ca să fie deranjaţi de prezenţa mea. Şi-a executat fiecare numărul în braţele moşului, primind câte un cadou în schimbul unui colind, al unei poezii sau, în cazul celor mai timizi, al unui zâmbet nehotărât.
Eu nu mai ţin minte nimic din ce mi se întâmpla la aproape 3 ani, cât are Alex acum. Mă gândesc, însă, că Alex are şansa să memoreze altfel anii ăştia cu ajutorul nenumăratelor fotografii pe care le-am făcut şi pe care le revedem periodic. Şi constat cu surprindere că îşi aminteşte personaje, locuri, evenimente. Precum şi această primă serbare de Crăciun.
