Nu mai e picior de grec în satul Greci de la poalele Măcinului, deși cică ei ar fi fost primii să se stabilească prin zonă. Locului i-a rămas însă un aer cât se poate de grecesc, cu cer albastru și pante pietroase.
Munții Dobrogei au un farmec aparte, l-am regăsit și în Cheile Dobrogei o zi mai târziu. Verdele nu ține mult în partea asta de țară, îl usucă repede soarele torid.
Între Măcin și Cheile Dobrogei e tărâmul eolienelor, uriași de metal cu elici rotitoare într-un relanti hipnotic. Am stat sub una din morile astea de vânt și nu cred că am avut vreodată o senzație mai acută că am ajuns pe altă planetă. Nu e nici o sârmă la vedere, nu vezi unde se strânge electricitatea, dar o simți în aer prin fiecare celulă.
Cum va arăta locul peste cincizeci de ani? Monștri de metal încremeniți, ruginiți, scârțâind sumbru în vântul uscat al Dobrogei?
O problemă mai degrabă pentru Alex decât pentru mine, dar ea e prea ocupată să se bucure de fiecare moment. Ca Zorba.
